duminică, 25 ianuarie 2009

Dear mama


Am vazut clipul fetelor de la Blaxy. Cutremurator! Cu atat mai mult , cu cat, aproape la fel mi s-a intamplat si mie. Dincolo de faptul ca sunt constienta ca este regie, facuta special ca sa stoarca lacrimi, vreau sa spun ca am plans jumatate de ora, gandindu-ma la MAMA mea. De la moartea ei se implinesc 7 ani. Saptamana viitoare, sambata, ii facem parastasul. Iar eu inca nu pot sa scap de regretul ca nu am stiut sa-i spun vorbe bune. Nu acel "te iubesc", pe care nu l-am rostit niciodata pentru ea; nici macar "mama draga" nu i-am spus... Ci acele vorbe cuminti, de copil ascultator, de om intelegator care as fi vrut sa fiu. Abia cand a plecat, mi-am dat seama cat de mult ar fi ajutat-o pe ea sa-i spun: " da, mama!" Nu ar mai fi fost nevoie sa se lupte si cu incapatanarile mele de adolescenta, nu mioapa, ci oarba de-a dreptul. Avea, saraca, de luptat cu boala, cu saracia, cu neajunsurile unei familii numeroase...Cat m-ar fi costat sa fiu mai atenta cu ea?Ce mai pot face acum?Ma tem ca nu prea multe. Doar sa ma rog ca sufletul ei bun sa ma ierte, de dincolo de moarte!Iarta-ma, MAMA!

8 comentarii:

  1. Draga mea draga! Dumnezeu sa o oduhneasca pe mama ta! Cat de bine te inteleg. Niciodata nu i-am spus tatalui meu ca il iubesc, desi stiam ce mult ma iubeste el, niciodata n-am avut timp sa ii ascult sfaturile sau povestirile despre viata lui, era vreme...altadata, gandeam. Si iata ca n-a mai fost vreme. Dar, stii, atunci cand plangeam cu mana pe sicriul lui, o voce, poate a ingerului pazitor, mi-a soptit ca tatal meu stie ce simt, stie ca-l iubesc, si ca vom mai fi impreuna, nu e decat o despartire temporara. Si sa stii ca suntem impreuna, la fiecare slujba de pomenire, si in fiecare liturghie. Au trecut multi ani de atunci, dar impreuna suntem, mereu, in rugaciune. Si intre timp am invatat ca parintii isi iubesc atat de mult copiii incat niciodata nu se supara pe ei. Draga mea, mama ta te-a iertat de fiecare data, indata ce i-ai gresit. Iarta-te si tu!

    RăspundețiȘtergere
  2. cred ca toti te intelegem si gandim cam la fel... marele pacat ii ca nu recunoastem decat cand e prea tarziu si vorba vine atunci cam degeaba. stim sa apreciem pe cineva doar dupa ce il pierdem. ehh... asta este timpul trece si uita pacat ca desi el vine toate ranile cu trecerea lui raman cicatricile ca la orice rana, raman amintirile pe care nu le vom uita niciodata si pana la urma asta este cel mai important. sa patram amintirea celor dragi vie. si pana la urma trebuie sa ne iertam noi pe noi si pe celalti, sa fim noi impacati ca restul se vor impaca cu trecera timpului.

    RăspundețiȘtergere
  3. Am trecut prin asta, cunosc sentimentul si durerea...imi pare rau ptr pierderea suferita de tine. Mereu cand pierdem pe cineva drag incercam sa gasim vinovati si raspunsuri de ce s-a intamplat...dar asta nu rezolva nimic. Eu cred ca nu toti sunt pregatiti sa piarda si de asta fiecare dintre noi avem reactii de moment cu cei din jur...din asta invatam, suferim si la randul nostru vom darui celor din jur.
    Cu siguranta ca de acolo din "lumea de sus" mama ta e mandra de tine...ptr ca conteaza sufletul din om si nu o greseala de moment.

    RăspundețiȘtergere
  4. multumesc pentru tuturor pentru vizita si cuvintele bune. Va doresc sanatate si multe impliniri

    RăspundețiȘtergere
  5. Sincer, o lacrima pierduta se afla pe unul din pometii mei in timp ce citeam acest articol dezolant... imi pare rau pentru tine, imi pare rau pentru situatie, imi pare rau pentru ca toti vom trece prin asta...
    Ai grija de tine suflet calator...

    RăspundețiȘtergere
  6. m`a apucat plansul cand am citit postarea asta...pf... este o problema prin care toti trecem la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu...:((...ar trebui sa pretuim mai mult persoanele de langa noi, si ce avem..sa fim recunoscatori... sa ne bucuram de lucrurile si pers care ne inconjoara, care ne sunt alaturi zi de zi...pf..fii tare si vei trece si peste asta :)

    RăspundețiȘtergere